Frumuseţea ca ideal uman

                        Frumuseţea ca ideal uman

            Ce minunată lucrare e omul! Cât de nobilă îi este inteligenţa! Ce minunate îi sunt facultăţle! În alcătuirea şi mişcările sale, cât este de expresiv fi de admirabu! Ca un înger în faptele sale. Ca un zeu în puterea sa de înţelegere. Frumuseţea lumii!

William Shakespeare

            Cea mai frumoasă fiinţă din lume este omul, fiindcă nu este frumos ca înfăţişare, ci şi ca trăire. Se poate spune, cum afirma şi marele Shakespeare prin ,,Hamlet", că omul este “frumuseţea lumii". Nu vom ignora însă nici o clipă afirmaţiile contrare acestora, ale aceluiaşi scriitor, care spune că lumea e un ,,vălmăşag odios de miasme", o ,,grădină neplivită", nici opiniile altor scriitori sau filosofi dezamăgiţi de limitele omeneşti. Pentru că omul, această ,,minunată lucrare" a naturii, a universului, are încă numeroase imperfecţiuni; dar omul este totuţi parca perfect prin imperfecţiunea sa. Omul este o zidire de umbre şi lumini, dar nu vom înceta să credem în el şi nu-i vom minimaliza calităţile, tocmai pentru că el este fiinţa cea mai înzestrată din lume, permanent în căutare de frumuseţe, fericire şi autodepăşire.

            Sunt în lumea înconjurătoare multe fiinţe frumoase, dar nu ştim în ce măsură sunt ele conştiente sau nu de frumuseţea lor. Omul, însă, din momentele de început ale devenirii sale sociale a trăit bucuria descoperirii frumuseţii în natură, în semeni, în sine şi mai ales în Dumnezeu care le cuprinde pe toate acestea. Asigurându-şi, zi de zi, condiţiile existenţei, n-a rămas doar la aceste griji vitale, ci a jinduit mereu să fie o fiinţă frumoasă. Simpu orgoliu? Nu putea fi doar orgoliu. E poate şi o chemare instinctivă de perfecţionare şi de victorie în procesul selecţiei naturale, dar, mai presus de acestea, o nobilă năzuinţă spre ordine şi frumuseţe spirituală, o întrecere în ascensiunea spre formele cele mai evoluate pe care materia şi spiritul le pot modela. Aspiraţia spre frumuseţe poate fi parţial şi ambiţia de a nu se limita, dorinţa de a fi cât mai aproape de perfect. Nu e vorba de orgoliul omului lipsit de judecată şi măsură, al  celui ce-şi  supraapreciază frumuseţea,  sau capacităţile, nici  al celui  atras  de narcisism, ci al omului dornic de autoperfecţionare, care crede în posibilitatea de modelare, al căutătorului ce se mobilizează mereu, în ciuda insucceselor si a piedicilor, perseverând şi sperând în şansa de a se realiza în bine si frumos. Ce poate fi mai altfel, mai minunat în om decât această convingere nestrămutată că poate fi mai bun, mai drept. mai puternic, capabil de mai mult şi de mai frumos?

            Ieşirea omului din ignoranţă, descoperirea cunoaşterii, înălţarea spre zările infinite ale universului, ori iscodirea miezurilor ascunse ale lucrurilor, revelarea de sine, ieşirea din supunere ţi umilinţă i-au făcut posibile căutarea şi crearea de frumos, prin aceasta mirându-se că se înfrumuseţează chiar pe sine. Aşadar, omul care a construit şi refăcut civilizaţii după civilizaţii, greşind uneori, dar reluându-şi cursa mereu îndemnat de noi speranţe, parţial asemenea lui Sisif, dar în esenţă superior acestuia, nu este el oare, cum spune Shakespeare, o minune a naturii?

           Minune sau nu, omul trebuie luat ca atare, cu luminile si umbrele sale, în măreţia şi uneori în micimea sa, aceast spre a nă avea deziluzii, spre a nu oscila între o extremă şi alta. Pornind de la această realitate complexă şi dialectică, menită să se bucure nu atât suma calităţilor frumoase, cât tendinţa omului de a se modela, credinţa în posibilitatea de înfrumuseţare, setea continuă de perfecţionare. Tocmai de aceea nu este zadarnică osteneala morală şi a esteticii, a psihologiei precum şi a altor ţtiinte, de a-1 ajuta pe om să se cunoască şi să adune în cupa sufletului convingerea că, prin frumuseţe, el se detaşează de alte fiinţe, se individualizează, aspira la valori mai înalte. A insista în numele bipolarităţii (frumos-urât , bun-rău) asupra laturilor urâte şi rele ar însemna să-1 facem să se îndoiască de sine, să se descurajeze, să-i răpim speranţa. A acorda însă, atenţie izolat şi exclusiv laturilor frumoase şi bune ar însemna să-1 idealizăm, să-i creăm o imagine deformată despre sine, să-1 îndemnăm să se considere infailibil, de fapt să-i răpim contactul cu realul şi, aşa cum zicea Nietzche, să-1 dezarmăm în faţa vieţii, care nu e lipsită de capcane şi primejdii. Morala ni-1 arată pe om aşa cum este în realitate, dar îi propune să se lase călăuzit de lumini, nu de umbre. Sugerându-i cât de frumos şi cât de bun poate fi şi mai ales deveni, nu cât de hidoşi sunt unii semeni ai săi, cât de drept, cât de cinstit se cuvine, morala, cu alte cuvinte, îi oferă o stea polară, un ideal la care să se raporteze, spre care să se îndrepte, o ţinta spre care el să tindă necontenit.

            Coboram în timp până acum câteva mii de ani, prin intermediul textelor mitologice, al basmelor, al epopeielor şi al legendelor. Din vremuri imemorabile oamenii au simţit mesajul frumuseţii, apreciindu-i pe cei frumoşi şi sperând totodată să fie printre ei. Nu exista mitologie care să nu aibă ca expresie a acestui ideal, zei îvestiţi cu atributul de a patrona frumuseţea. La greci Afrodita, Hera, Adonis, Narcis sunt întruchipări ale frumuseţii, la romani Venus, la germani Odhin, Freyja, Balder, la asiro-babilonieni Iştar, la japonezi Izanamiţi, Amaterasu, la indieni Krisna etc.

            Făt-Frumos din basmul românese aspiră la tinereţe fară bătrâneţe, aceasta fiind condiţia de a-şi păstra tinereţea. Zeii din mitologia germanică mergeau zilnic la zeiţa Idunei pentru a mânca din merele care aveau proprietatea de a menţine prospeţimea, tinereţea şi frumuseţea. În mitología japoneză între cele trei elemente-simboluri ale împlinirii - se află şi oglinda care semnifică soarele, lumina, frumuseţea. Sabia reprezintă puterea, iar perla, avuţia şi bunăstarea. Deci implinirea japonezului implică neapărat şi frumuseţea. Oglinda ca martor al frumuseţii figurează şi în unele basme care circulă şi la noi şi anume: "Alba-ca-Zăpada ". Paris o alege pe Afrodita, dintre cele trei zeiţe. De fapt, chiar i se cuvenea titlul de cea mai frumoasă. “De cele mai multe ori mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc" spunea Octavian Paler. Acest lucru este direct aplicabil în alegerea lui Paris.

            Frumuseţea era şi a rămas arbitrul care insuflă sufletului argumente în alegerea partenerului, ea desfată privirile, se infiltra în oameni prin aproape toate simţurile. Biologic, oamenii s-ar putea perpetua şi fără a gusta din secretul frumuseţii. Elementele se combină şi fără a avea conştiinţă dacă produc sau nu satisfacşii estetice. Dar îndată ce fiinţa capătă cunoştinţă de sine, se singularizează, se detaşează de specie spre a contempla şi a se contempla, cu gândul că se şi aseamănă cu ceilalţi, dar că se şi deosebeşte.

        În "Cartea Esterei" (VT) ni se povesteşte că Artaxerxe "'care domnea o sută douăzeci şi şapte de tări, de la India pâna la Etiopia", având motive de supărare pe regina Vasti, la sfatul consilierilor săi_, dăduse poruncă să fie aduse din toate regatele sale cele mai frumoase fete, urmând ca "fata care va plăcea regelui să fie regină în locul Vastei". Printre fetele aduse era si Estera, mândră la înfáţişare şi frumoasă la chip". Ea a plăcut regelui şi a devenit regină. Într-o împrejurare critică, călcând interdicţiile de protocol, Estera se prezintă regelui nepoftită. O asemenea abatere o putea costa viaţa, dar graţie frumuseţii sale, Estera a obţinut înlăturarea lui Amon - primul sfetnic regal, duşman al iudeilor şi al lui Mardoheu - ca şi anularea poruncilor date la iniţiativa lui Amon, de a fi ucişi toţi iudeii. A dobândit deci salvarea iudeilor din regatele aflate în stăpânirea lui Artaxerxe.

       Dialogurile lui Platon fiind constituite pe structura unor conversaţii înre Socrate şi diferiţi preopinenţi pe teme filozofice şi etice, conţin şi numeroase opinii despre frumuseţe care, adunate, ar putea întregi o concepţie demnă de analizat. În câteva dialoguri însăşi tema frumuseţii ocupă un loc principal. De pildă “Hipias Maior" este consacrat frumosului “Phaidros", frumosului şi adevărului, iar “Banchetul", dezbătând problema dragostei, are foarte multe referiri şi la frumuseţe. Platon susţine că esenţa frumosului constă în ordine, măsură, proporţie, consonanţă, armonie, că frumuseţea ideilor şi a sufletului ar fi superioară frumuseţii corporale. Spre deosebire de scrierile referitoare la artă, în care are în vedere frumosul sub raport estetic, Aristotel a acordat laturii spirituale şi morale a omului o deosebită atenţie în ,,Etica nicomahică". De la Aristotel au rămas cele trei principii, evocate şi în zilele noastre de moralişti şi esteticieni, cunoscute sub forma celebrei triade a adevărului, binelui şi frumosului.

        Evident că în concepţia clasicilor greci frumosul era privit mai mult prin prisma etică decât estetică.

Cicero şi Seneca, asemenea altor autori ai antichităţii, au elaborat scrieri cu caracter de îndrumare comportamentală, oferind astfel nu puţine sugestii cu privire la frumuseţea înţeleasă ca mod de trăire. ,,Tratatul despre sublim" conţine aprecieri cu privire la vorbirea elegantă, oratoria în acea vreme fiind recunoscută ca o artă deosebită şi, în acelaşi timp, de mare importanţă politică şi cetăţenească. Voind să ofere oamenilor, sub formă literară, tratate despre felul cum înţelegea lumea din vremea sa frumuseţea, Ovidiu a scris numeroase pagini despre cum ar putea un bărbat sau o femeie să-şi ajute corpul, faţa, să fie mai plăcută, alegând o anume pieptănăturá, etc. Poetul, asemenea unui maestru în tainele frumuseţii şi ale iubirii, dă sfaturi generale dar adesea şi concrete, combate exagerările comise din ignoranţă faţă de propria frumuseţe.

        Petraca a dedicat multe din poeme frumoasei sale iubite Laura. În scrierile sale în proză se află şi un dialog în care Bucuria si Raţiunea dezbat problema opţiunii pentru frumuseţea fizică şi trăirea intensă a plăcerilor vieţii, pe de o parte, şi raţiune, ori frumuseţea spirituală - pe de altă parte.

Dat fiind profilul eseistic, filosofic al iluminiştilor, lucrările lor au un caracter prioritar teoretic. Eseuri ca “Analiza frumosului'" de Wiliam Hogarth, Lacoon de Lessing, Despre sublim şi frumos de Edrnund Burke etc., constituie tratate de mare interes, analize de referinţă prin complexitatea înţelegerii frumuseţii.

        Omul recunoaşte forţa frumuseţii şi nevoia de frumuseţe în mai multe feluri, căci aşa cum spunea Giordano Bruno, ea este atât de puternică, încât ne cuprinde mintea şi o înalţă, aşa cum "dragostea pe mulţi i-a făcut poeţi şi eroi". Tot Bruno afirma că "exista o dragoste de frumos prin care dorim să fim frumoşi şi o dragoste de frumos prin care dorim să avem ceva frumos: în primul caz iubim ceea ce ne lipseşte, în al doilea caz ceea ce avem". P. Charron, spunea că el şi frumuseţea a fost cea dintâi deosebire care le-a dat unora întâietate faţă de alţii. "Nă este nimic mai frumos decât chipul, care este un rezumat al sufletului, e faţa şi icoana sufletului..."

    Eminescu, romantic poet al iubirii, a dedicat pasionante şi sublime versuri întru mărturisirea sentimentelor de dragoste, a fost în acelaşi timp şi un excelent, unic în felul său, admirator şi portretist al frumuseţii. Doar spicuind fragmente din poezia lui, trăim senzaţia unei călătorii într-o lume în care frumuseţea capătă când contururi de vis, când contururi de realitate, un tărâm în care limitele dintre real şi ideal dispar. ,,Lucefărul" poem neintrecut în ilustrarea setei omeneşti de frumuseţe şi de dragoste, a aspiraţiei spre ideal, pune faţă în faţă frumuseţea Luceafărului, izvorând din imaginea ideala a perfecţiunii şi chipul frumuseţii pământene.

      Spre a-i da contur, poetul îl înfăţişează când sub chipul unui voievod ,,cu păr de aur moale", când ca o lumină străvezie, scânteind, scăldat de foc şi soare, cu ochii de gheaţă, ori palid, trist şi gânditor. Imaginile, mereu altele, contrastează, dar pot fi şi ipostaze ale acelei frumusţi visate, îndepărtate, innaccesibile. Totuţi Lucefărul, deşi venind din sfere cereşti, este atras de o frumuseţe omenească.

        Nici Lucian Blaga nu trebuie să rămână neamintit. În ,,Hronicul şi cântecul vârstelor" viziunea lui despre frumuseţea femeii rezultă mai mult din trăirea spontană a sentimentelor, şi mai puţin din predispoziţia esteticului de a complica argumentările.

       Omul societăţii moderne, eliberat parţial de grijile existenţei materiale (deşi au rămas încă destule), având acces mai larg la binefacerile ştiinţei, culturii, ale civilizaţiei în ansamblu, dar mai cu seamă omul aflat în afara mecanismului relaţiei de exploatare şi asuprire, care şi-a câştigat dreptul la demnitate, dezvoltându-se în plenitudinea unor coordonate optimizante -are posibilitatea de a se ocupa şi mai mult de înfăţişarea morală şi fizică. Şi o face benefíciind de roadele ştiintei, ale artei, acumulând mai mult, mai sintetizat, mai rafinat, dobândind, în ciuda preocupărilor tehniciste ale lumii, mai mult interes pentru cunoaşterea umană, pentru contemplare şi creaţie, pentru frumuseţe.

        Trăind într-o lume preocupată de progres, pasionată de frumos, omul nou se vrea şi pe sine mereu mai frumos. Luminat, edificat, el a început să intuiască mai precis locul său în lumea materială, între fiinţe şi între semeni; a început să discearnă sensurile frumuseţii care încep,dar nu se reduc la trăsăturile fizice, şi, făcând acest pas, a prins gustul perfecţionării, al automodelării. Gustul pentru perfecţionare este, de fapt, şi un ecou al necesităţii, al exigenţelor sociale, care impun un nou salt de adaptare la cerinţele tehnico-ştiinţifice, dar şi la evoluţia artistică, filozofică, social-morală. Întemeierea unor relaţii poate fi un punct de pornire în perfecţionarea socială, dar aceste relaţii se cer încontinuu înfrumuseţate. Or, aşa ceva nu se decretează, nu se impune, nu se obţine fără a realiza concomitent modelarea umană. Omul modifică relaţiile, relaţiile îl modifică pe om, omul clădeşte civilizaţia nouă, noua civilizaţie îl modelează pe om. Procesul acesta este o îngemănare dialectică de influenţe, determinări, condiţionări reciproce, iar omul poate juca un rol esenţial în această evoluţie sau acceptă să se piardă în angrenaj, să fie dus inconştient de val. Or, carecteristica noii societăţi are rolul de a nu-i rezerva omului un rol minor, ci unul de dirijor şi scop suprem. Căutând un drum spre fericire, noua societate preconizează că fiecare om să ia parte după capacităţile sale, la întocmirea ei,  spre a putea oferi apoi fiecăruia din roadele dobândite.

         Pentru a se putea miza pe o atât de plenară şi înaltă participare este nevoie de oameni de o nouă factură: mai capabili, mai drepţi, mai înţelepţi, mai cinstiţi, mai culţi, mai desprinşi de egoisme, mai civilizaţi, mai luminoşi, mai credincioşi, într-un cuvânt atoatecuprizător -mai frumoţi. Cred în puterea omului de a întruni aceste calităţi, căci numai în deplinătatea lor va putea gusta fericirea. Mai cred în puterea societăţii de a-i ajuta pe oameni să înţeleagă temeinicia acestor idealuri, în năzuinţa de a transforma viziunea utopica a atâtor umanişti care în socităţile trecute au conceput asemenea modele, de a coborî utopia din tratate în realitate sau de a o ridica de la stadiul de idee şi speranţă, la acela de transpunere în real. De aceea vrem să aducem laudă frumuseţii umane, pentru că încercăm să sperăm în şansa omului de a se perfecţiona în scopul unei existenţe frumoase.

    Frumuseţea şi înţelepciunea (deşi au mers rareori împreună) i-au salvat pe oamenii aflaţi în impas şi disperare; în numele frumuseţii s-au clădit cetăţi şi opere de artă nemuritoare, prin frumuseţe şi înţelepciune ne-am clădit, epocă de epocă, noi stâlpi ai civilizaţiei. Cu speranţa în bine şi frumuseţe clădim tot ceea ce ne înconjoară şi în ea găsim unul din marile sensuri ale dăruirii noastre. Spre frumuseţe tindem ca spre un ideal. Întru frumuseţe trăim şi visăm. În numele ei creăm tot ceea ce e minunat şi în frumseţe am dori să trăiască şi generaţiile de mâine.

Bibliografie

Eugen CIZEK Istoria literatura latine, Bucureşti. 1994, vol. I;

William SHAKESPEARE, Hamlet, Bucureşti, 2006;

Biblia, Vechiul Testament;

Metamorfoze - revistă de studii clasice, Constanţa, 2011;

Al. MITRU Legendele Olimpului, Bucuresti, 1984, vol I, II;

Al. MITRU, Din marile legende ale lumii, Bucureşti., 2009;

R.M. HARE, Platon, Bucuresti, 2006;

Antologie de literatură universală, Ed. didactică şi pedagogică Minevra, Bucureşti,
1970.